Când limba grea de fier izbea-n aramă
Și clopotul – smucit – pornea să sune,
Chemând toți oamenii la rugăciune,
Cum chiamă pe copiii săi o mamă; -

În glasul lui – ce-n veci o să-mi răsune –
Și-acum se tânguie și se sfărâmă
O vorbă ce cuprinde-a lumii dramă:
“Deșertăciune și deșertăciune!”.

Și sunetul – întâi cu apa lină –
În unde largi se revarsă-n văzduh, -
Vibra apoi din ce în ce mai tare,

Trezind în noi a Domnului chemare, -
Și aprindea în fiecare Duh
Bobița de credință și lumină.