mi-ar plăcea să știu cum se începe un poem
dar în definitiv nu mai e vorba de mine
îmi spuneai grăbită
pe când îți treceau cartușele negre prin păr
o să fie o nouă stare în noi
uită tot ce ți-am spus
îmi va trebui o viață întreagă
doar ca s-o șterg pe-asta din min(t)e

tu aveai chipul nocturn
pielea topită în sare sâni de cometă

alergam ca să nu ne explodeze tălpile
în camera cu pereții de sticlă
becuri roșii de la un capăt la altul


tu te născuseși probabil din insomniile mele
din obsesia drumului până la castel

așa îmi imaginam totul fragmentat
cu ploaia căzându-mi aluvionar peste tâmple
la colț noaptea îndesată în pupilele tale verzi

în definitv era vorba numai de mine