Admir pe cel ce-n veci se irosește.
El dă mereu și nu vrea să rețină.
Pe-acel ce-alungă zbaterea străină
Și-n cercul tihnei nu se mai oprește.

Îmi place omul gata să ațină
Căi de furtuni când mărul blând rodește.
Din colcăiala urii prinsă-n clește
Se va căzni să semene lumină.

Veghez pe-acel tinzând spre înălțime
Uitând de sine când puteri sporesc,
Pe cel ce vrea, cu vajnică asprime,

Să-nfrângă puntea carului ceresc.
Îmi plac aceste întrupări sublime.
În mine doar nu am ce să iubesc.


26 septembrie 2004