au fost momente când viața mea a fost o albie secată
mai respiram ici colo într-un ochi de apă. el a așteptat
lângă mine să vină ploaia. carnea mea desfăcută n-a dat-o corbilor
mi-a despletit încheietura morții pân-am scuipat merele otrăvite.
a fost bufon a fost și împărat. m-a urmat prin toate azilele
reînvățându-mă să merg./ de fapt, povestea e mult mai simplă
începuse cu mult înainte ca eu să apar, de parcă un regizor
mă distribuia numai în roluri episodice, de femeie rea
care trebuie să plece precum o mireasă pentru a nu se întâlni cu o alta
viața a devenit un pocal cu apă izvorând în deșert
și-ncet, mi-au secat punțile, sângele, ochiul.
inima căpătase-o spuzitură în colțul gurii și avea vinețiu în glas
purtam cearcăne la întâlnirea cu mine
doar lângă tine, păream un cufăr cu jucării vechi pe care-l deschizi
fără să-ți pese de colb./ cactușii s-au grupat într-o divizie de kamikazde
îngropați în nisip, santinele nevăzute ne urmăresc din submarine vegetale
cândva, un mare soldat de plumb a tăiat copacii și i-a-mbrăcat în haine
încât infanteriile lui păreau nenumărate.
războaiele au trecut pe o altă tablă de șah,
valurile de pământ s-au preschimbat în fum, în grăunțe de ceară
undeva peste ani peste alte mări și țări spun poveștile bunicii
oasele lor s-au topit până au devenit sticlă

bărbații își poartă luptele urlând precum gorilele-n focul amiezii
femeile strâng învinșii căutând să le vindece rănile
coloana mea e un rug de cioburi sparte, o funie
înnodată foarte aproape de cer