mă țin cu greu să nu mi se vadă spaima
picior peste picior
la capătul călătoriei
într-o gară mică ticsită de lume
străină grăbită nepăsătoare

chestie de obișnuință

cînd trăiești prudent din victorii modeste
mic temător confuz
nimic din toate acestea neavînd legătură
cu măsurile de restricționare a circulației
ambuteiajele provocate drept consecință
dar și strania înmulțire a bolilor respiratorii
pe cine ai vrea să ucizi
îmbrăcat în haine de duminică
cînd nu știi ce infern se ascunde
sub masca adevărului
cu politețea cu reținerea sa
un univers de păsări feroce
necomunicabil
în meandrele oarbe ale întîmplării
o umbră fără nume coboară tăcută
și nimic nu mi-ar mai încăpea în suflet
cînd pot rămîne indiferent
pentru că nu am nicio amintire a timpului trăită în el

nu îndrăznesc să mă îndoiesc

cînd și cînd o oarecare euforie
iarbă multă
ca eliberarea de o spaimă nejustificată

și totuși

răscrucile ca niște păreri de rău
împrăștie fărîme de lumină
ecourile se înmulțesc

uimirea mea amorțită de noblețe
un ochi de cer ce se revarsă în ocean
refuzînd să trăiască o aventură
dacă asta ar fi putut fi o învățătură pentru ceilalți
prăbușiți la pămînt
unde își urlă neputința
locul în care se înfig cuțitele