Un pas neobservat făcut la întâmplare
îți pare mai nimic,
să mergi nu e sublim,
și-atunci
te-ntorci în trupul din care-ți cade umbra.

Aproape e lăsarea-n lenevire a mișcării,
se caută iar un ceas lansând secunde, întors în depărtare.

E prea puțin atunci în amintire
și iar te-ntorci în timp
să juri că lacrima căzută
e setea altcuiva,

în carnea ta
se-neacă Universul,
aici
ești în târziu pierdut
și te îngemeni cu raza unui far.
De ce rănești cu trupul tău lumina?

Sau...
poate ochiul orb însângera vederea-naintea ta?
Întors,
e prea puțin să stai
și-n nemișcare pasul iar te cheamă.