Ce trist e orizontul limpezit de ger
Și ce mâhnire-adâncă a-nghețat pământul...
Cu dor de primăvară-vară sunt un copac stingher,
Și cât pustiu prin ramuri îmi strecoară vântul!

Din rana neclintirii și-a gândului de tine
Sângele solar vibrează hemoragic.
Doare, curge, îngheață,... și revine
Tensiunea tumultului zadarnic.

Mi-e dorul de tine povară dureroasă,
Răsfrânt către ceruri îți mai dezmierd chipul...
Ah! Refrenul doinei mă menține-n transă,
Respirând iubirea ce n-a șters-o timpul.

Pe lângă mine văd urme de pași prin zăpadă
În sensul opus imobilității mele,
Și cristaline sfere au pornit să-mi cadă
Pe trunchiul istovit, din ramurile-gene.