în frâul lacrimilor abia timide opreliști
sunt femeie am îndatoriri
viața frământată nu-mi aduce nimic
nici ploaia îndărătnică
nici așezarea montană
mi-e frig și mă frâng fără stăpânire de sine
să cred în ceva în versuri în oameni
în gesturile automate
în așteptare
suflet rupt
mă trezește mulțimea
rinocerașii
supraomenește încerc să le semăn
să funcționez
cum să uit tristețea vălul singurătății
crâncena zbatere între viață și moarte
chipul șters al iubirii blânda icoană
purtată de sângele amintirilor blând
acoperind în răstimpuri
coșul pieptului tânăr rănit
nu poate fi viață nefericirea
nici acesta oarecarele meu sfârșit