Sunt cuib singurătății, tăcerii temnicer,
Doar rar pe fața lumii mai scrijelesc vre-un semn.
Peceți așează timpul pe frunți sub undelemn,
Arvune vii aduse de-al morții mesager.
Din punctul unde mirul m-a contopit cu cerul
Se scurg sudori născute de zbatere de gânduri,
Găvanele privirii sunt două reci intrânduri
Spre marea de cuvinte, iar Babel, corăbierul.
În arca renunțării, perechi de amintiri
De rău schimbat în bine, cu bine schilodit,
De-a valma așezate pe lemn mucegăit,
Tânjesc spre Araaratul deplinei regăsiri.

Când rătăcești prin tine, nu te ghidează faruri,
Dar te zoresc spre hăuri, cumplitele amaruri.