Înconjurat de spaime, gonit de îndoială,
Ferit de certitudini, doar plâng adăpostit
Lângă copacul firav, ce azi a zămislit
Flori roșii sub apusul în care par beteală.
Le unduie lumina, le înfioară vântul,
Iar sufletu-mi tresare privindu-le cu frică.
Spre tronul celui veșnic, privirea se ridică
Și-aștept cu umilință, sentința-I și cuvântul
Ce-mi va vădi o cale, spre mâine, dacă rodul
S-ar odrăsli în pace, sau să-mi arate glodul
Sub care eu și floarea ne vom găsi mormânt,
Purtând spre altă lume, tăcerea de pământ.

Nu I-am mai prins rostirea, de răul meu durut,
Dar, mi-a sfințit pierirea, cu flori ce ning pe lut.