Plouă ca în veacul de singurătate-a lui Marquez,
ceru-și înneacă angoasa în mine.
Cu degete putrede prinse-n noduli
chipul pocit mă strânge de gât,
scuipându-și saliva salină.

Iz de mucegai mi se lipește de nări
ca o zi transpirată de vară.
Ploaie nebună ce ești, te oprește!
Strânge-ți puhoiul bubos între dinți,
nu vezi că-ți iese din matcă afară?!

Mi-i carnea ciupearcă umflată de sânge,
urletul tău în oase îmi crește.
Păianjen mi-i ochiul spânzurat de fereastră...
Hai pleacă odată! Te-ai dus? Ce mai stai?
Ploaie nebună ce ești! Te oprește!