Am pus ceru-n oglindă și între zări am legat o frânghie
Peste ea, în echilibristică, am trecut cu barca oameni o mie.
Îmi plătiseră cu pomul sădit în pustiu și cu o fereastră,
Ce le purtaseră întreaga lor viață lângă tâmpla albastră.

O scorbura veche îmi răsărise vlăstar în subsioară.
Într-un pahar adunat-am fluvii și descoperit-am comoară.
Cal desperecheat, încurat, înspumat ca marea cea mare,
Am risipit stele cerului alergând cu nenumărate picioare.

M-am hrănit cu fecioare cu părul de aur, încinse în săbii.
Flautele le-am făcut frunze, pădurile nenumărate corăbii.
Ridicat-am cărămidă cu cărămidă cetăți uitate demult.
În pereți am construit morți, labirintici, de necunoscut.
Rău, mult am plâns, când am ucis în coastă cuvântul.
Erau lacrimile ce nu trebuia să le primească pământul.