Mi-e tot mai dor de mine, de cel fără de ieri,
simt timpul cum ma cheamă ca marea pe năieri
talăzuind: - Ajunge! Þi-i calea grea povară,
departele nu-i casă când doruri te doboară!
Nedreaptă mi se pare și mult prea aspru chin,
o noapte ce refuză odihnei să mă-nchin.
Întins, strivit de punte, simt pleoapele arzânde
de ispitiri născute-n abisele flămânde.
Ce-mi mai aduce clipa? Balans de hule reci,
prăpăstii și urcușuri lipsite de poteci.
Și cel mai trist din toate e sumbrul orizont,
Răsplată derizorie mai vechiului acont.

Apăsător mi-e azi-ul lipsit de mângâieri,
mă-ndepărtez cu-n mâine de cel fără de ieri.