am pus și punct.
dar degetele nu se mai dezlipesc de pe tastatură.
e un semn, îmi zic.
arunc ochii pe monitor și în coborârea lor lentă, aproape dramatică, trimit câteva semnale slabe.
se pare că în seara aceea umbrele care dădeau târcoale băncuței din fața blocului erau doar umbre. și atât.
nu erai nici tu, nici fratele tău, nici prietenul tău cel mai bun.
preșul din fața ușii nu s-a umilit sub tălpile tale,
ușa n-a vibrat de emoția atingerii tale,
iar vecina de palier cu siguranță nu după tine a aruncat cu ibricul.
mirosul isteric de cafea apare cu regularitate în nările mele.
încep să cred că totuși mailul ăsta nu e de la tine.