Trebuia să-i prind zâmbetul,
într-o pădure cuminte
cu frunzele lipite de sărutări,
în întrebările toate;
să-i știu mâinile și suflarea,
să-i văd florile-n păr,
ochii de culoarea deșertului.

Trebuia să locuiesc în corpul ei,
să fiu hrana verbelor sale,
să mă cânte în imn,
să-i sparg, cu o clipă inspirată, clepsidra,
să se verse toată, în mine.

Poate că o șuviță de sânge dacă ar fi curs
spre fericirea-împreună,
am fi găsit o gară cu o duminică-n ea,
să ne cunune pe un fir de lumină.