cred că ar fi puțin cam ciudat să vorbesc doar despre mine
și despre orele pe care le petrec privind oameni
să stau pe un scaun negru pe sub care trec nopțile cu stelele lor
să mă gândesc la timp ca la un om înalt cu palme grele – un om urât

ar fi ciudat să cred că orașele sunt niște
fabrici de nefericire – un fel de prese mari în care oamenii intră buni
și ies defecți
mi-a povestit cineva cum au intrat două persoane într-un oraș
purtau numele noastre, știi...
au pășit încet pe străzi
când au ieșit era noapte, iar hainele lor miroseau a singurătate

ar fi foarte ciudat să spun că suntem ultimii oameni
care mai înțeleg ce se întâmplă cu lumea și cu viețile noastre
pentru că nu e așa
pentru că nu e atât de simplu

cel mai bine ar fi să tac și să lucrez în liniște
la poemul pe care îl scriu
un poem atât de alb
încât o să crezi că e pentru tine