Ești aici, am timp să fiu singur
și nu pot istovi cele de tine
în care sunt umblător
ca-n văzduhul Sionului.


Fără de tine în de ea casa mea
fuge pe ascuns în răsuflarea
Marelui Babel, inima e ostatecă-n muguri,
navele închise în Araratul putregaiului.


Ferecate-s toate! Până și firul de iarbă
este greu zăvor; ce lasă vederii
abia poate primi subțirele drum de lumină.
Rodia, ca un astru, primejduiește sânul
pentru care ușor pot pieri în slova Pustiei...


Dar vorbeam despre casa pustie!
Pe ea, cum pe oseminte cerești,
Cetatea drumețește-n văzduh.


Crucile ning în țintirim, între noi
omătul de cruci voievodat al speranței
se face, cărare pentru cei care
pe nisipurile faraonului
trag meteorul lor înfrigurat...