Din aripile frânte de chin și suferință,
Pribeag privesc în jos la oameni cum se zbat
Și sufletul în lacrimi necontenit le piere
Și gândul în ispita le este îmbibat.
Le curg sudori pe frunte,în suflet și în gând
Cercând să vadă rostul de a trăi oftând,
De a se ruga la îngeri în viață și-n mormânt,
Dar în păcate atârna din cer până-n pământ.
Căci tu făptură slabă, sleită-n veci în patimi
Rupi din suflet durerea și o înalți la cer
Dar după câte faci, cu atât te-neci în lacrimi
Și ți-e târziu în suflet,și-n mintea ta de fier
Tu simplu muritor,sleit, fără voință,
Etern nu este-n lume și-n cer e prea puțin.
Ești munte de păcate, și boț de suferință
Să lupți în veci cu tine este al tău destin.