Venea o femeie...
Pășind ușor în lumină,
Dar norii pe cerul lăsat se-adună
Și liniștea macilor fură.


Cad stropii de ploaie peste câmpie,
Castanii solemni, în depărtare,
Își sting felinarele,
Plouat și întunecat rămâne templul
Castanilor din zare.

Dar ploaia s-a oprit,
Un vânt s-a pornit
Ca din senin,
Ștrengar i-a mângâiat femeii
Din holda de maci,
Dulcea unduire a coapselor de catifea,
Stropite cu petale îndrăgostite,roșii de maci.
Și vântul a dus parfumul de petale-ndrăgostite,
Pe aripa lui, spre zări îndepărtate, nesfârșite...


Trecea o femeie prin holda de maci
Și ochii ei, albaștri ca azurul,
Zăresc în urmă-i,
O fantomatică umbră:
E pictorul, rătăcitor prin lanuri,
Căutător de frumuseți neprihănite,
Le caută de-o viață.

Femeia îl așteaptă
Și fruntea fericit el și-o îngroapă,
În brațele cu dragoste încărcate !