am înălțat altarul pe țărmul meu cu jar
în rugul rugăciunii cu jertfa dintr-un dar
zidind în mine clipa mâniei și-a durerii
în vidul alb e cântec din pântecul tăcerii

prieten mi-este doar butucul plin cu ușile din vis
pe cărarea spre origini fără chei de compromis

din valuri de memorii trei corbi într-un castan
stăteau pe creanga vieții în clipa dintr-un an
și-n răsăritul zilei în umbra de sub nor
peninsulara seară în zborul de cocor
ținea în derivată doar punctele de sprijin

iar când toate par că-s spuse și în multe crezi un rost
într-o mică întâmplare vezi că-n clipa ta-i un cost

eu știu ce-i acela un răsărit
ce se plimbă trei luni pe linia orizontului
și știu ce-i un apus care nu vrea să apună

soare soare
fericirea tristeții mele
te trezești și te plimbi la orizont
fără oprire
fără nici o grijă

vezi
s-au făcut deja trei luni
când te duci la culcare
nu mai ajungi să cazi în mare
ca stelele căzătoare

în inima mea
te încăpățânezi și rămâi pe cer
să-mi dai lumina pe care o iubesc atât de mult
te știu așa de bine soarele meu derbedeu
care nu ascultă decât de inima lui de jar

ți-aș spune mai multe dar stau să asculte
niște flori de mac și mai bine tac

ninge-n gândul meu cu cetini și cu alb de pescăruș
în cafeneaua scriitorilor noi doi la o masă











Constanța, 17 ianuarie, 2010