sub straturile de zăpadă e mai bine să vorbești cald, cât mai cald
malițiozitatea de la suprafață e doar gheața pe care celălalt alunecă
fiindcă face parte din el, din lumea plină de lighioane
care se hrănesc sub pământ cu sufletele vii, cu bunătatea lor simplă
își înfig colții în dragoste până când nici sângele
nu se mai simte sânge

încetăm să iubim atunci când trecem prin mlaștina trădării
când legăturile devin capcane
iar locurile prin care mergem nu mai înseamnă nimic altceva decât
un capăt de la care începe altă mlaștină, un teren fără sens

acolo s-a afundat el tot mai adânc, fiindcă răul făcut nu poate fi spus
chiar dacă există mereu cineva curat care vede, este deasupra
nimicniciilor, îi întinde o mână din când în când, o zvâcnire de lumină
gata să șteargă nepăsarea, să ardă orice infamie
cu stâlpii ei cu tot