O cană cu ceai, un pic de foc
Și un suflet trist, e omul de seară
singur.
În căderea lor, fulgii de nea răvășesc
imagini alb-negru; amintirile lui,
desigur.
Tresărind, păru prin fereastră
Că trece oarecine, departe,
Dar n-au fost decât umbre...
Năluci, chicotind pentru el,
a moarte.
Omul de seară cu luceferi în păr,
Făcându-și semnul crucii, imploră
iertare
Smerit, împăcat cu sine,
Aprinde prevestitor un rest
de lumânare.
Întinde mâna cătând spre unghere
Un ultim sprijin
semnificativ;
Se zbate-n el furia neputinței,
Apoi se resemnează, renunțând
definitiv.
Nu are cui spune-n ultima clipă
Ce dornic a fost de iubire
și flori.
Nici timp nu mai are,
Căci omul de seară va apune
în zori.