câteodată simți
cum iarba se strecoară pe sub pielea
translucidă
ca niste colți de rinoceri – lungi și strâmbi

de la mine pornește întotdeauna
întregul marș al norilor
doar cateva secunde
pe an
când soarele e verde
și oamenii sunt mici


nimeni
nu trebuie să stea
cu genunchii părăsiți
și goi
și de aceea perechi de oameni
se usucă de frig
întinzându-se pe pământul alb
și se țin în brațe
fără
să mai respire,
alungindu-și umbrele o dată cu apusul
ca la sfârșit să rămână doar un zâmbet mâzgălit cu roșu
fragmentat în câteva minarete părăsite
și o mână de nisip