agonozeaza metafora
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se cațără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
și între afară și înăuntru
e un du-te-vino
între care circulă
timpul absurd
într-o caretă
cu caii de pluÈ™.
trec în extaz idei
printre mobile rupte,
dansez
printre lumile disperate de azi
mi-i dor
de statuile-n giulgiu
ce se pierd în amurg
în nisipul timpului.
mi-i dor
de mohorâtul hotar dintre lumi
care se-nalță
ca un zid chinezesc peste vieți
și care ne desparte de absurd.
mi-i dor
de ochiul magului
rătăcit pe corpul unei fecioare,
de petala căzută-n noroi,
dar…
plin de smerenie
mă mulțumesc cu atât:
blestemul osânditului la moarte
să-mi fie sărbătoare
pe meleaguri de vis.


21 februarie 2010