Singurătatea-mi în sonet erupe,
Atât cât mă pricep să îi țin frâul...
Idei nepropovăduind desfrâul,
Monahilor spre a nu întrerupe

Slăvirea, ticluiesc. Așteaptă grâul,
Viclean, nu ale treierului trupe
Când secera făptura lui o rupe
Ci coacerea. Ades îl ia pârâul

Vre unei ploi. Pământu-i cerne bobul
Și îl preschimbă, trainic, în sămânță.
Așa doresc, măcar urechii lobul

S-aplece peste veacuri, în căință,
Pe-a mele scrieri, tainic, din tot Globul
O omenească, singură ființă.