Cu fața de pământ și ochii de oțel
Privea atent la el
Multe voia să-i spună
Dar glasu-i era mut
Și a căzut
A devenit ce și-a dorit
Redând pământului cenușa
Și sufletul cerului
A rămas nimic
Un nimic plin de dragoste oarbă
Ce asurzise de-atâta așteptare
A unor cuvinte și fade chiar
Fără rost
A unui cuvânt măcar
Dar nimic…
Și a plutit
Liniștea fiindu-i undeva departe
Plutește în continuare
Până când totul se va sfârși
Poate chiar acum…
Poate niciodată…