gândul dormea cu obrazul pe o carte
îi căzuse genele printre file
cu ochii credeam sigur că vede
erau orbi alunecați în întuneric

în seara de octombrie
cernuseră ploile stropii mărunți
ceața cu trupul cenușiu se lovea-n ochi
pe drumuri în glod numai noi
întâmplați prin lume doi prizonieri
mințindu-se pe sine
cu prea multă libertate

zoream mereu spre țărmul celălalt
trupul apei să se spargă
în lumina răsăritului de soare
ploua pe zgomotoasa întindere
se apropia un vapor cu aburi
care strănuta fum

gîndul s-a întors din vis
era treaz
și-a așezat ochelarii de zi
ploaia încetase
oamenii o respirau
dimineața plângea cu lacrimi de rouă
pe buza infinitului