Ne adăpăm din întâmplarea cristă
În orice an, cu inima bolnavă
De ce-am trăit. În suflet curge lavă,
În lumânare un poem există,

De jale. Elixir pe cât otravă
Ni-i mântuirea vrută, egoistă...
'Nălțăm spre Cer o rugăciune tristă,
Cuvântul cară liniștea grozavă.

Sunt mic dar parcă tot aș fi grăunte
De Adevăr, în Noaptea-nchinăciunii,
Pe cât de sus e aburcat un munte.

Privesc pe boltă cum mocnesc tăciunii
O stea cobor de-acolo până-n frunte
Pe când la vaiet se înhamă unii.