La mare depărtare de tine însuți te afli
Atunci când crezi că nu mai ai nimic de pierdut.
Atunci când ți-e egal câți prieteni ai, ce angoase,
Câte principii ți-au mai rămas.
Nu mai contează că e vară sau iarnă,
Că stai pe nisip sau pe vârful unui munte,
Că vorbești în camera amară a singurătății,
Sau că hohotești lângă mestecenii albi
Ai memoriei.
Þi-e egal pământul cu toate ale sale,
Þi-e egal cerul, celălalt om,
Prietenul, străinul.
Þi-e atât de indiferent
Că cineva te strigă sau te uită,
Te așteaptă sau te gonește,
Te adoră sau te înjunghie,
Te vindecă sau te zgârie
Cu colțul cel mai crâncen al vicleniei.
Înțelegi, de fapt, un lucru înspăimântător:
Că sufletul tău le-a scăpat
Îngerilor
Din brațe.