De stropi mari m-am îndoit,
ploaia c-o să vină, depărtările c-or
să știe unde aproapele își ferește
praful de pene, și-apoi atâtea aripi

să-ndrepte respirația acestui nor
ce scapă săgeți. Nu mă-ntreb
din ce-i făcut , că oricum aflu, că
nu sunt singura, chiar de-n lume,
tot cerul se sprijină de pietre.

Și totuși nu-i vară, soarele-i doar
carpăn cu priviri galben-obosite, își
scrie striații de tun în călcăie
- nu-i cu albastrul cer să facă tulpini
lichide de floare, emanații verzi
risipite de trezirea lor la răsărit.

Cui mi-am pierdut somnul încât
anii-s din jumătăți de zile?
cât viața unui fulger lovind asfaltul,
(întotdeauna au fost între părțile lui
culori ce n-au dat înapoi culori);

mie mi l-am pierdut, încât de teamă-s
zdrobită sub pleoape să nu-mi fie
privirea întâlnită cu pământul.