privește norii aceia,
de ce taci,
vine ploaia și ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îți mulțumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ți-am cunoscut toate secretele,
de ce taci,
norii aceeia pot aduce și grindină,
nu vezi
că totul a amuțit,
greierii, lanul, pădurea, tu,
mi-e teama pentru tine,
noi doi suntem universul deslănțuit,
în acest câmp
trăsnetul ne poate ajunge,
nu plânge,
nu mai plânge,
încheie-ți rochia,
nu vezi că florile s-au zgribulit,
locul acesta ,
va rămâne sfânt în amintirea noastă,
nu mai privi înapoi,
puțin ne pasă ce va fi mâine,
străpunge timpul senină,
ce dacă vântul ne biciuie fața,
închide-ți ochii însângerați
și privește c-un secol înainte,
visează,
nevrotică de false miraje,
cu iluzia că de azi înainte
n-o să mai plouă.
hai să trăim acolo
unde moare rațiunea,
fără zile cu fulgere,
în liturgicile procesiuni
unde țipătul păunilor
se oprește într-o oază de dor.
de ce taci
și-ți tragi trupul peste al meu,
de frica acestui pustiu,
care-și scufundă fulgerele în noi.
sosește murmurul ploii,
ne mântuie și ne spală
de tot sterilul care ne-a acoperit.
eșecurile noastre nu ne mai interesează,
contemplăm totul
printr-un ochi al lui Șiva,
care ne împinge cu plânsul fără cuvinte
spre oaza de liniște a morții.
acum crește frigul primelor umbre
și mușcați de lumina fulgerelor
respirăm cristalul aerului
căutându-ne inimile
care au început să bată
ca două aripioare de pescăruși
pe o mare agitată, fără speranțe.

22 mai 2010