copacul: iată-l! jupuit de coajă
nu are trunchi
e-un cuib de viespi amăgitor precum un bâlci de vară
și tot ce-i viață-n fălnicia asta destrămată
se-mperechează după regula sterilității

curând coroana chiar și masca cerului vor cădea în pulberi
de trupuri fără nici un vis
să umpli un plămân cu aer va fi crimă
sub luna netedă precum un cap de mort

exist! iar asta nu e cugetare
mă dor genunchii – viciul m-a înfrânt
n-aș recunoaște pe Iisus nici în giulgiu
dar nici în blugi cu walkman-ul la gât

mă poate cineva împiedica să cred
despre Pădurea Spânzuraților că-i scorneală
de dragul temei literare?
urăsc martirii metaforici ce invocă nOul
în Artă cum odinioară paparuda ploaia