Pe când mantia cernută,
a rubinelor de apă,
se răsfrânge-ndurerată
peste lacul adormit,
pe când astrele cuvântă,
sufletelor care zboară,
iar pământul încălzește
mugurii ne-mbobociți,
prind a rupe din tăcerea,
zorilor ce s-au pornit
și mă pun a cerne lacrimi,
printre lumânări aprinse,
pomenind cu glas de jale
numele celor pierduți,
între degete cu țărna
ce-mi acoperă trecutul,
mă cufund lovit de lacrimi
și de dorul meu mărunt.