Ale tinereții zile ți-au rămas
în chip de umbre pentru călători
prin hanuri, tei și râpi.



În așezările tale a intrat nisipul
ca o foarte frumoasă femeie!
Peste pleoapele-ți obosite
mahrama palmelor ei se așează
cum zăpezile pe morminte.


Rodii în care astrul e schivnic de seamă
sunt ochii ei, surâsul îi este un animal tânăr
lângă urma de leu tremurând, lângă
talpa oprită în spini cum
în cenușa prețioaselor pietre.


În așezările tale, cum vii de departe,
te întâmpină un rumeguș ceresc,
al mesei tale, la care au stat:
chipul tău, minotaurul, acvila și inorogul.
Reazem și giulgiu nu ai decât în Cântec -
în el te fărâmi cum se fărâmă sarcofagul
de la lumina tinerei frunți din lăuntru-i.


Și pietrele îți dau cu împrumut
locul prin care au lăsat iarba
să urce la cer, la pleoapa celuia singur...