Mircea și fetele lui


Aura și Laura sunt a lui iubire, ochi căprui
Umbriti de gene, zâmbet în privire...
Prima-i este soțioară, Laura - dragostea lor,
Îi privesc și mă încântă, fericirea-i un decor.

Se întâmplă multe-n viață, unele ne copleșesc,
Important e să le trecem pentru cei ce ne iubesc.
Ești Leul matur, puternic, de-asta nu mă îndoiesc,
Să le aperi, cu iubire fetele te răsplătesc.

Unde-s trei, puterea crește și judecata sporește
Scut în viață e apoi să vă apere pe voi.
Vei rămâne în curând, doar cu soțioara ta,
Laura-și va urma visul plecând cu iubirea sa.

O să fie nuntă mare, așa cum bine meritați…
Frați, surori, rude, prieteni vor petrece adunați.
Fericiți veți fi atunci, veți gândi chiar și la prunci
Poate fete sau băieți, ori din ambele de vreți.

Doresc să fiți împliniți cu iubirea lor
Astfel veți avea și un fiu pentru viitor.
Leule, în toamna vieții ești puternic și semeț
Fii mândru de-a tale fete – ce ai mai de preț.



Magnolia


Pe strada mea, magnolii albe,
sub Soare au prins viață,
Din zori și pană-n asfințit
mireasma ne răsfață.

Cuprinși de vrajă, pe-nserat
mai facem o plimbare,
Sub albul lor imaculat
îmi furi o sărutare...

Dar iată că a răsărit
Corabia celestă pe
valuri de nori lunecând
și stele-i fac orchestră.

Efectul albului sublim
oniric este-n noapte,
Simți puritatea suspinând
și-a vantului dulci șoapte.

De pe-o alee, la paradă,
înveșmântate-n roz-bombon
magnolii tinere, suave,
țintesc al Primaverii tron.

Mirificul piersic zâmbește
îmbujorat de-atâta șagă,
pregnant parfum exală el
și le dedică un rondel.



Nuferi


Palatul brâncovenesc
cu pădurea ce-l umbrește
în lacul Mogoșoaia
frumusețea-și oglindește.

Lei ce străjuiau palatul
sunt acum stane de piatră
dar păzesc cu strășnicie
zâna adormită-n vatră.

Ne plimbăm pe lac
cu barca și privim
în depărtare - peisajul
ce ne-ncântă prin culoare.

Frunze mari, ovale, verzi,
plutesc deasupra apei
și pe tije cresc bobocii
florilor imaculate.

Nuferi galbeni în ghirlandă
Prințul îi transformă-n salbă;
cunună albă-mpletește
pentru fata ce-o iubește.

Nuferi albi și nuferi galbeni
parcă ne cer îndurare
să-i lăsăm să retrăiască
povestea nemuritoare.



Arar


Sunt ofilită și mă doare,
am fost cândva încântătoare.
Prietenii curte-mi făceau
și unii-n taină mă iubeau.

Eram cochetă, răsfățată,
râvnită, mândră, rafinată.
Sincer, pledez nevinovată!
pe-atunci eram imaculată...

Arar, în nopțile cu lună,
doresc să fim iar împreună.
Aștept, dar totu-i în zadar
Tu ai plecat și n-ai habar.

Acum, trecutu-ndepărtat
îmi pare un vis estompat.
Să te urmez n-aș fi putut,
aveam o fiică de crescut.

Să joci la loterie-nvață
când nimeni nu te mai răsfață.
Deci, fă hazardul, circumstanța,
să-ncline ușurel balanța.

M-am resemnat, însă e greu,
o știe doar sufletul meu.
De aceea, voi - amicii mei,
să nu rămâneți singurei.

Copiii-și trăiesc viața lor,
dați frâu liber viselor!



Îmi spui...


„Dac-aș fi fost un beduin
pe cămilă te-aș fi luat,
în deșert ne-am fi pierdut
și nimeni, nimic n-ar fi știut.

Din zarea cu nisipuri mișcătoare
nu-ți pot trimite nici o floare,
de aceea, pe cămila mea străbat
deșertu-n lung și-n lat,
în vis, îți construiesc palat...
cu așternut din roșu mac,
și brațul meu pernă ți-l fac,
te ospătez cu trei smochine
și lapte proaspăt de cămile;
te-ascunde umbra mea de Soare,
tu-mi dai în schimb o sărutare...”

Și mie-mi place să visez,
cu versurile cochetez...
dar n-am palat și nici cămile,
doar dragostea ce-ți aparține!