Mă spovedesc: în mine n-am așezat iubirea
Mai sus de viață fi’ndcă n-o cunoșteam de-ajuns
Și-n fuga mea zăluda mi-am vindecat orbirea
Abia când la mormântu-mi cu moartea am ajuns.
În locul meu acolo am îngropat o hidră
De drumuri înnodate ce duc în Iad și-ncerc
În clipa regăsirii, furată din clepsidră,
Să îmi recapăt tronul și să închid un cerc.
Primește-mă! Iertarea e-o cruntă răzbunare
Și nu îți cer de-aceea decât să mă-nțelegi;
De-aș fi rămas iubirea s-ar fi topit la soare;
Plecând, ea strălucește deasupra lumii-ntregi!
Iubirea-i nemișcată; ea n-are început
Și nici sfârșit; noi trecem prin ea cu un sărut!