În pădurea copacilor falnici spre cer se întind ramurile
să strîngă luna de gît
rădăcinile mai adînc sfredelesc pămîntul bolnav de uscare
corul doar elfii și alte ființe din lumea iluziilor
îl ascultă
copacii cîntă mamei semințe
soarelui
tată- doar păsările cerului gîzele și vîntul
sub scoarța tot mai groasă amintirile
disparate prin găunoasele rămase de cari

uneori tac
atunci vîntul șoptește
uneori tac
strîng degetele de la mîini și picioare
așteaptă sfîrșitul
ca pe o mare de foc

la o sută de ani pînă la genunchi apa
la o mie pînă la gît
atunci se scutură
unii se frîng
păsările cerului gîzele vîntul-
tată
mamei semințe- soarele