Pe poteci troienite cu frunze întruna
mă urmăresc umbrele prin care ai trecut,
noaptea albă, te caut în brațe cu luna
pe un țărm neumblat, depărtat și plăcut.

Cu dragoste prin gânduri sărace îmi treci
cu surâsul apatic, părul galben și lung,
prin vise trec clipele grăbite și reci
chem ceasul răpit de blestem și-l alung.

Și vântul întețit în poeme îl aud
când ochii tăi de patimi se întristează,
păsările, stoluri trec prin mine spre sud
cobor să-ți sărut glezna, cu o rază.

Alerg tot mai mult și nimic nu se vede;
bat clopotele serii cu dangăt din nord.
M-apasă tristețea.Dar cine ar crede
că eu și inima mea, nu suntem de-acord?