mi-a trecut cheful de scris poeme…

mi-a trecut cheful de scris poeme,
am plecat, mi-am luat lumea-n cap,
nu mă mai interesează mail-urile,
vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toți:
lăsați-mă la țărmul lumii
să contemplu melancolia
în toate culorile posibile.
e frumos să privești
panorama acestui secol
într-o cafenea sentimentală,
fumând pipă și privind meduzele
care se zbat în acvariul din perete.
ce bine e să trăiești cu mese și scaune care-ți vorbesc,
cu orașe și țări pliante
care se desfac și se strâng ca o armonică,
cu seneca prieten
care ne trimite la dracu,
să rămâi tu, cu sufletul tău, și să-l mângâi,
să-i spui povești cu femeile care-au trecut prin viața ta,
cu democrit din abdera care și-a smuls ochii
pentru un gram de adevăr,
cu drumuri întortochiate de ieri și de azi,
cu împărăția iubirii
care întotdeauna e nestatornică,
cu vise și ecouri din lumea ta,
mereu ne dorim
o viață nevânturată de casieri
pe răbojuri absurde,
o viata care să semene cu a lui cicero,
sau ca a lui dante
cu divine comedii visate de noi,
mereu am vrea să plutim
în haloul pe care-l face soarele,
unde fiecare emotie e un abis,
fiecare gând- o pauză,
fiecare dans- un pas de rumbă,
fiecare lacrimă- un cristal de rubine,
fiecare dor- un cântec de flaut.
mireasma visului se rostogolește în spațiu,
arde simbolurile,
plutește
și se pierde odată cu noi.
să nu ne mai lăsăm narcotizați de lucruri practice,
sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea,
căci unde se instalează decadența,
inima își pierde ritmul bătăilor,
nu mai are predicat,
se încurcă în jocuri aride de stos
și ne părăsește.
mi-a trecut cheful de scris poeme,
mai bine să trăim printre fleacuri,
nu vedeti că pământul e plin de semnele morții?
moartea- acest simțământ iluminat ce se tot amplifica
din cuiburile pământene până la stele-
veți zice că sunt pesimist,
dar orice optimist are și el dreptul odată
să pesimistizeze, filozofând
într-o mansardă a singurătății.

sâmbătă, 7 august 2010