Ne-a copt pe-atâta soarele, iubito
Că toamna tristă-i meritat refugiu
Chiar de în nori ne-acoperă ca-n giulgiu
Și în mormânt te răsucești, Nichito.

N-avem de apărat vreun fals prestigiu
Nici eu nu am, nici tu, îndrăgostito
Doar pasărea ce-n sânu-ți ai pitit-o
A mai rămas din vară ca vestigiu.

Odaia e doar cât să mă încapă
Nu cer pe lumea asta vreun palat.
Tu vii adeseori, de-acum în capă

Și colindăm prin Măr în lung și-n lat.
Eternitatea din făpturi ne scapă
Doar când își vinde iadul vreun prelat.