Numai cine moare de multe ori știe să trăiască
o dată. Lepădîndu-se pe sine ca pe o
cîrpă, ca pe un mărunțiș rămas dintr-o
țară străină, ca pe un os aruncat cîinilor. Privind
în orgie ca în adîncul celei mai limpezi fîntîni,
așteptînd să iasă din trupuri căpșorul unui prunc
blond cu ochii albaștri și căpșorul ieșind.
În cîrciuma asta, la mese, se fumează,
se bea și se plînge dar nu se mănîncă
nimic, niciodată. Numai cine a murit adesea
de foame știe să trăiască o dată. Numai cine
a întins mese pentru străini
și nu s-a așezat niciodată la ele. Numai cine
a cunoscut o femeie care visează
trenuri viitoare trecînd prin gări neconstruite

O femeie care varsă lacrimi la bufetul gării,
în vinul unui trecător blocat între trenuri.