M-ai dojenit zâmbindu-mi fără să-mi dai sărutul
cerșit de-atâta vreme că i-am uitat savoarea.
De ce te porți tiranic și-mi interzici licoarea
ce fost-a apă vie la nedorit, trecutul?

Îmi recunosc păcatul, e crudă așteptarea,
chiar dacă-n urmă, poate, îmi voi găsi o scuză.
Dar, ferecat în cazna velinei foi de muză,
am negândit la doru-ți și am uitat chemarea.

Îmi iartă îndrăzneala de-a vrea să-nșir zorite
poeme împletite din șoapte susurate.
Când astrul nopții-aprinde, în păru-ți, nestemate,
mai pot spera iertarea de-a-mi spune iar: iubite?