A strâns-o iute în grămadă,
Dar ea scăpa, scăpa mereu,
Avea, atât, un gând, să vadă,
ÃŽn ceruri, sus, pe Dumnezeu.

De cum cădea sub grebla rece,
Se și suia pe-un fir de vânt,
Visând să plece, doar să plece,
Cât mai departe de mormânt.

Ca printre gratii ruginite,
Vedea, prin grebla oarbă, norii,
Și toate stelele iubite,
Și-abia mijiți, pe ruguri, zorii.

A doua zi nu mai rămase
Decât covorul vechi, de scrum
Sub frunza, frunza care arse

Și arde încă,-n zare,-acum...