Îmi amintesc vacanțele copilăriei,
când împachetam în valize nu doar haine,
ci vise, speranțe și gânduri nerostite,
plecând spre mica locuință a bunicilor mei
de pe Grosse Sperl Gasse, în inima Vienei.

Aerul era parfumat de pepeni verzi și roșii,
iar aroma lor m-a urmărit toată viața —
nimeni nu putea să mă convingă
că roșiile și pepenii noștri de la țară
ar fi mai proaspeți decât cei de la „Hoffer”.

Bunicii m-au învățat să întreb în germană,
în caz că m-aș rătăci. Și mă rătăceam,
dar oamenii cu priviri reci
îmi arătau drumul,
ca și cum aș fi înțeles fiecare cuvânt.

Ani mai târziu, am plecat din nou la Viena,
de data aceasta cu copiii mei,
iar valizele noastre au devenit mai grele:
conțineau nu doar visele mele,
ci și dorințele lor mici și mari.

Orașul părea același — verde, plin de parcuri,
unde muzica lui Mozart și valsurile lui Strauss
încă răsună din palate imperiale.
Roata de la Prater se înălța impunătoare,
iar Dunărea curgea la fel de albastră și nemărginită.

Dar timpul nu rămâne la fel.
Bunicul meu lipsea, iar tristețea se amesteca
cu nostalgie, până când ochii copiilor
au strălucit de încântare.
Atunci am înțeles că orașul,
cu toate clădirile și piețele sale,
există mai mult în amintiri și emoții
decât în piatră și mortar.

Privind Viena de sus, din Roata Prater,
am văzut orașul ca pe un labirint de povești:
fiecare stradă, fiecare clădire,
o istorie care a trecut prin imperii și războaie,
dar care nu și-a pierdut niciodată bucuria de a trăi.

Am lăsat copiii să descopere totul cu ochii lor:
Grădina zoologică, palatele, catedralele gotice,
iar în inima lor am văzut
același sentiment care mă cuprinsese pe mine odinioară:
curiozitate, uimire, dorința de a fi parte din lume.

Viena nu este doar un oraș
este un timp care pulsează în prezent,
o lecție despre răbdare, frumusețe și istorie,
dar mai ales despre cum amintirile
își păstrează aroma copilăriei
și cum le putem dărui generațiilor care vin.