a nuștiucâtazi după lepădare
mă simt la fel de inconfortabil ca o coloană de epitafuri pe ultima pagină a unui ziar.
spui, și eu privesc dincolo de tine:
suntem incompatibili ca ultimele două mere roșii rămase pe platou la masă, ce nu au oricum decât șanse infinitezimale să nimerească în același stomac, să fie digerate de același suc gastric. și totuși, tindem unul spre altul într-o mișcare discontinuu haotică, conștientizând că momentul împerecherii – ca la furnicile australiene, despre care, îți amintești, vorbea schopenhauer – coincide punctului terminus, morții.
brusc, ghearele fieruței ce s-a instalat pe mărul evei mele mă sugușă
asud rece și lacrima acidă, prelungireapupilei sapă găuri în rostogolirea ei
în obraz, pe trotuar și în caietul ăsta zdrențuit în care nu pot scrie fără să te iubesc iar
iertând neiertări obscene ca un act sexual filmat îndeaproape
de fapt, și contractul ăsta social, încheiat cu pereții, canapeaua, biblioteca, țînțarii îndrăgostiți de hematiile mele, și janis, și jim, și tom, și john, și charles, și boris
va expira curând, trebe clar înnoit
îmi desfac cu regret, lent, nodurile din liniile palmei pe care le-ai încurcat din neatenție ultima dată când te-ai jucat cu ele, rulând pe relația asta ca o autostradă supervehiculată și peticită pe vreme de ploaie cu toți cei 19 – nouăsprezece- pegași ologi
numai tu,mai deștept, ai abandonat rahatul ăsta de drum, oh, și ce facil, ce elegant, încă
ritmul zilei, zicerea, masa vegetariană de prînz, gheruțele de minim două ori pe zi
e încă devreme, nu e chiar nouășpe
mai e timp să-ți schimbi șosetele, să-ți legi șireturile și să pornești înapoi
se înserează oricum.