Lacrima zilei
mi-a izbit ochii
cu forța unei lumini atât de mari
încât omenirea
s-a refugiat în păienjenișul umbrelor
mă ustură intensitatea luminii
desimea beznei apasă pieptul
în care și-a făcut cuib o pasăre
um mugur plesnește în pupilă
se face frunză cu clorofila
adăugând substanță verde
imaginilor expulzate-n exterior
de privirea – caleidoscop al conștiinței
deschis, un dor traversează
un fiind concentric
disipat radial dinspre un centru optim
închis în el însuși, un embrion
se târăște prin pântecul fecund
al neființei din care picură erinii
un eu întors cu fața
înspre o aptitudine maximă
sfarmă vocația
cu vectorul străpungând un élan minim.