Ochii-mi sunt umezi uneori și-atât de frig e-njur,
Și este grea lumina stelelor, ce umeri-mi apasă,
Sunt rătăcit în viața mea și nu pot să-i mai fur,
Singurătatea care s-a-mbrăcat în doliu de mireasă.

Mă simt străin pe-al vieții mal,un pod în năruire,
Cu sufletul făcut fâșii, de viscole ce l-au brăzdat,
Iar drumul care-mi poartă pașii, e doar o amăgire,
Pentru că fluturii din vis, in zbor s-au depărtat.

E iarnă în surâsul meu și gândul sincer a tăcut,
Mai pâlpâie o lumânare, la colțul unei amintiri
Și nu mai știu în care zi la tâmplă zorii au crescut,
Aceeași umbră de-ndoială, aceleași negre străluciri.

La țărm în fiecare seară, ascult cum vin din larg,
Iluzii transformate-n zâne, crescute în adâncuri,
Deasupra curcubee plâng, destinul meu fără catarg
Ce m-a născut și m-a ucis, în repetate rânduri.

Ochii-mi sunt umezi uneori și-n jur e doar tăcere,
Frumoase flori fără miros, în secetos pământ,
Buchete vechi de bucurii, prin mii de clipe efemere,
Au rostul lor în viața mea, să-mi spună cine sunt.