băi oameni buni eu sunt sătul
să iau în fiecare an același tren
aceeași gară
să mă aștepte ca o scară și să cobor
cu-același gând handicapat
de toreador gata să-nfrunte
o-ntreagă viață

o ață
un labirint
un loc cu păsări de argint chiar
nu îmi pasă cum o numiți
e toat-o glumă și atât

te-agăți de șine strâns și speri
să treacă un tren să nu mai treacă
nici nu mai știi de vrei să mori să
ai un vis sau să ucizi dorințele-ntre talpă
și un pământ de-a lor

să ne-narmăm cu câte-o sticlă
un penel
pană de scris
să ne pictăm mai bine zis aici
un paradis iar noi Adam (să fim)