în barul scriitorilor optzeciști din Copou
poeții strâng la mesele lor studentele destrăbălate
ieșite de la cursuri și le citesc poeme cu femei
care iubesc noapte de noapte mustățile și rădăcinile
unor bărbați întorși de la vânătoare. tinere ca niște
flăcări fetele se așează pe scaunele din lemn
care imită lutul și scot din sân sticlele cu țuică
pe urmă stau la taifas și ciocnesc buzele paharelor
și urlă ca niște câini la inima care le face poftă de
moarte la urechile care ascultă cum iubirea
se leagănă ca un vas uriaș. la o masă
îngropată sub un bec o femeie uitată de Dumnezeu
scoate din buzunar fuduliile unui înger. „le-am găsit
într-o groapă căptușită cu păsări și am zis
că le-aș putea aduce în poemele voastre
să le așezați ofrandă la gâtul lumii. sunt soția unuia
care și-a închis ochii în timp ce se răstignea în patul
meu de paie cu fragmentele unui tablou. ce e viața
omului dacă nu o grindă cu mucegai o limbă
de clopot peste care cade rouă un prag
prin care trec toate mormintele”. dintr-odată
toți poeții și-au întors privirea către masa femeii.
au văzut niște picioare lungi și albe
care se deschideau ca o zăpușeală peste ei și au început
să molfăie precum păsările colivia femeii plină de miri.