Pentru prima dată îmi simțeam genele
aripi de acvilă rea și dusă după foame.
Le lăsăm în jos cu frică să nu adorm
și frigul adus de undeva din ținuturi
îmi trecea dușman prin fața ochilor!

Începeam să-mi spun ești doar amețit trece
dar nu mă puteam opri din a încerca iar și iar,
buzele uscate aveau milioane de dorințe
și eu nu aveam decât apă caldă fără amintiri,
ochii mă trădau și făceau semn după lumini,
încep să mă sperii, caut un colț de odihnă.

Nu pot să mă opresc din privit în culori
și iar gândesc real.
Mânuțele de copil îmi acoperă fața
și îmi spun că visez, nu visez,
sunt doar plecat în aer,
mai dau încă din gene, și vulturii,
se așează, și eu tac,
și încep să plâng.

Peste mine copilul meu râde
și tati,
și mă prinde de genele vinovate
și mintea ruptă de nuuri
pleacă de pe spatele gol,
care mi se umple de o dâră sărată.